Într-o zi regele a întâlnit un bătrân cu samuri, jderi, biberi şi vulpi.
— Stai, moşule! îi porunci regele. De unde eşti?
— De loc sunt din satul cutare, dar acum sunt slugă la Leşcii, duhul pădurii.
— Cum prindeți voi animalele?
— Leşcii pune capcane, iar animalele proaste cad în ele.
— Ascultă, moşule! Am să te cinstesc cu vin şi-am să-ți dau şi bani dacă-mi arăți locurile unde puneți capcanele.Bătrânul n-a rezistat ispitei şi i-a destăinuit care sunt acele locuri. Regele a poruncit să fie prins Leşcii şi să fie ferecat într-un turn de fier din grădina palatului, iar în pădurile acestuia şi-a pus propriile capcane.
Leşcii stătea ferecat în turn şi privea pe un gemuleţ. Fiul regelui a ieşit cu dădacele să se plimbe prin grădină. S-a apropiat de turnul de fier, iar Leşcii i-a strigat dinăuntru:
— Fiule de rege! Dă-mi drumul de aici, că am să-ți fiu şi eu de folos cândva!
— Cum să-ți dau drumul, dacă eşti încuiat?
— Du-te la mama ta şi spune-i să te caute în cap, că ai un păduche. Îți pui capul la ea în poală şi, când o să înceapă să te caute de păduchi, pândeşte o clipă de nebăgare de seamă din partea ei, șterpeleşte-i cheia din buzunar şi vino să mă descui!
Prințul a făcut întocmai: a şterpelit cheia din buzunarul mamei sale, a ieşit în grădină, şi-a încordat arcul, a slobozit o săgeată departe-departe şi le-a poruncit dădacelor s-o caute şi să i-o aducă. Dădacele au luat-o la goană după săgeată, iar prințul a descuiat turnul de fier şi l-a slobozit pe Leşcii.
Duhul pădurilor a plecat să strice capcanele regelui. Văzând regele că nu se mai prind animalele, s-a supărat pe regină şi a început să strige:
— De ce ai dat cheia de la lacătul din turn ca să fie eliberat Leşcii?
Regele şi-a chemat curtenii, generalii şi senatorii şi le-a cerut s-o condamne pe regină la moarte sau la exil.
Nu i-a căzut bine prințului că mama sa a fost învinuită din cauza lui. S-a dus la rege şi i-a mărturisit totul, aşa cum se întâmplase. S-a mâhnit regele. Ce era de făcut? Să-l condamne la moarte nu se cădea: era doar fiul lui. Curtenii, generalii şi senatorii au hotărât să fie lăsat să plece unde o vedea cu ochii. I-au dat o traistă şi o slugă şi l-au izgonit de la palat.
A ieşit prințul împreună cu sluga sa în câmp deschis. Au mers ei cale lungă, până au dat de o fîntînă. Prințul îi spuse slugii:
— Du-te după apă!
— Nu mă duc! i-a răspuns sluga.
Au plecat mai departe. Au mers căt au mers şi au ajuns la o altă fântână.
— Du-te şi adu apă! îi porunci prințul slugii sale. Mi-e sete!
— Nu mă duc! i-a răspuns sluga.
Au pomit iarăşi la drum şi au dat de a treia fântână. Sluga n-a vrut nici de această dată să-i aducă apă prințului. Atunci s-a dus el singur. A coborât în fântână, iar sluga a trântit capacul peste el şi i-a spus:
— Nu te las să ieşi de acolo decât dacă ai să recunoşti că primul sunt eu, iar tu sluga mea!
Prințul n-a avut încotro, s-a învoit şi i-a dat în scris cu propriul sânge că aşa va face. Apoi şi-au schimbat straiele şi au pornit mai departe.
Au ajuns într-o altă împărăție şi s-au dus la palat, la țar: sluga înainte, iar prințul după el. Țarul l-a primit pe cel dintâi ca pe un oaspete de vază, l-a aşezat cu el la masă, şi a început sluga să huzurească fără nicio grijă în palat. Îi spuse sluga țarului:
— Înălţimea Ta, dă-i ceva de lucru şi slugii mele! Trimite-l măcar la bucătărie.
Zis şi făcut! Prințul a fost dus la bucătărie şi pus să care lemne şi să frece oalele. N-a trecut multă vreme şi prințul a învătat să gătească mai bine decât bucătarii ţarului. Țarul a aflat de acest lucru, l-a îndrăgit şi a început să-i dăruiască aur. Bucătarilor nu le-a convenit şi au început să-i caute nod în papură ca să scape de el.
Într-o zi, prințul a făcut o plăcintă şi a pus-o la cuptor, iar bucătarii au presărat otravă peste ea. S-a aşezat ţarul la masă şi abia a pus mâna pe cuţit ca să taie plăcinta, că a dat buzna în sală un bucătar şi a strigat:
— Înălţimea Ta! Nu mânca! Bucătarul cel nou a pus otravă în plăcintă!
Apoi a spus câte şi mai câte despre el, toate neadevărate.
Țarul a tăiat o bucată de plăcintă şi i-a aruncat-o câinelui său.
Acesta, cum a înşfăcat-o, a şi murit. L-a chemat pe prinț şi a început să se răstească la el cu glas amenințător
— Cum ai îndrăznit să-mi pui otravă în plăcintă? Am să-i poruncesc călăului să te dea unei morți năprasnice!
— Nu am cunoştință de asta, Măria Ta ! se dezvinovăți prințul. Se vede treaba că mă pizmuiesc bucătarii pentru că te porți frumos cu mine şi au făcut-o înadins, ca să plătesc pentru o vină care nu-i a mea.
Țarul l-a iertat şi a poruncit să fie trimis la grajduri să se îngrijească de cai.
Într-o zi, când prințul ducea caii la adăpat, i-a ieşit în cale duhul pădurilor.
— Bună vreme, fiu de rege! Vino la mine în ospeție!
— Mă tem să nu pierd caii…
— Nu te teme! Hai să mergem!
Prințul a primit şi, pe dată, a apărut ca din pământ casa lui Leşcii. Acesta avea trei fete. O întreabă el pe cea mare:
— Ce-i poți dărui fiului de rege pentru că m-a scos din turnul de fier?
Fata îi răspunse:
— Am să-i dau fața de masă fermecată.
A ieşit prințul din casă cu darul şi a văzut că erau laolaltă toți caii. A desfăcut fața de masă şi pe ea au apărut toate bunătățile pe care şi le dorea: şi mâncare, şi băutură.
A doua zi, când prințul ducea caii la adăpat, i-a ieşit iarăşi în cale duhul pădurilor şi l-a chemat la el în ospeție. Când au intrat în izbă, a întrebat-o pe fata cea mijlocie:
– Tu ce-i poți da fiului de rege?
— Am să-i dăruiesc o oglinjoară. Va vedea în ea tot ce va voi!
A treia zi, Leşcii l-a dus din nou acasă la el şi a întrebat-o pe fata cea mică:
— Iar tu? Ce-i meneşti fiului de rege?
— Îi dăruiesc un fluieraş. Cum îl va duce la gură, pe dată vor apărea muzicanții şi cântăreții.
A început să trăiască prințul în huzur şi veselie: mânca şi bea tot ce-i dorea inima, ştia totul şi vedea totul, iar muzica îi cânta toată ziua. Un trai şi-o viață! Îar caii erau o minunăție: şi sătui, şi odihniți, şi iuți de picior.
A început țarul să se laude fiicei sale preferate că i-a trimis Dumnezeu un grăjdar pe cinste. Dar frumoasa prințesă îl băgase şi ea în seamă pe grăjdar. Cum era să nu-i sară în ochi frumoasei fete bunul viteaz? I-a încolțit dorinţa să afle cum de sunt caii, sub îngrijirea noului grăjdar, mai iuti şi mai odihniti decât au fost la toți ceilalți.
— Ia să mă duc eu la el să văd cum o duce, sărmanul!
Se ştie bine că ceea ce-şi pune femeia în cap, aceea şi face! A pândit momentul când prințul şi-a dus caii la adăpost, a intrat în odaia lui şi, când s-a uitat în oglinjoară, şi-a închipuit care-i secretul. Fără să stea pe gânduri, a luat fața de masă, oglinjoara şi fluieraşul şi le-a dus cu sine.
În această vreme, ţarului i s-a întâmplat un mare necaz: i-a fost călcată împărăția de o dihanie cu şapte capete şi a cerut să i-o dea pe flică-sa de nevastă.
— Dacă nu mi-o dă de bunăvoie, o iau cu de-a sila! zise dihania şi îşi împânzi oştile în jurul palatului, multe câtă frunză şi iarbă.
Nu i-a plăcut acest lucru țarului. A strâns oaste de prin toată împărăția şi a chemat toți cnejii şi toți vitejii, zicându-le că aceluia care va răpune înspăimântătoarea dihanie îi va da jumătate de împărăţie şi fata de soţie.
S-au gătit cnejii şi vitejii de război şi au plecat să se lupte, să înfrunte dihania cu şapte capete. Împreunâ cu oastea ţarului a plecat şi sluga ce se dădea drept prinţ. A încălecat şi grăjdarul pe un cal sur şi a plecat şi el în urma celorlalți. Cum mergea el aşa, îi iese în întâmpinare Leşcii.
— Încotro te-ai pornit, fiu de rege?
— La luptă.
— Cu mârțoaga asta n-ai să ajungi prea departe. Şi mai eşti şi grăjdar! Hai la mine acasă!
Duhul l-a adus acasă, i-a turnat un pahar de votcă, iar prinţul l-a băut.
— Cum e? îl întrebă Leşcii. Simţi cum ţi s-a mărit puterea?
— Şi încă cum! Dacă aş avea un drug de fier de vreo cincizeci de puduri, l-aş arunca în sus, l-aş lăsa să-mi cadă în cap şi nici n-aş simți.
Leşcii i-a mai dat un pahar.
— Dar acum? Te simți mai în putere?
— Dacă aş avea un drug de fier de o sută de puduri, l-aş arunca în sus şi nici n-aş băga de seamă dacă mi-ar cădea în cap.
I-a mai turnat un pahar.
— Cum e acum puterea ta?
— Dacă s-ar înălţa un stâlp până la cer, aş putea să-l apuc şi să întorc lumea!
Leşcii i-a dat o băutură dintr-un alt butoi şi puterea prinţului a mai scăzut, cam cu a şaptea parte. L-a scos apoi în pridvor, a scos un chiot haiducesc şi, ca din pământ, s-a ivit un cal negru ca pana corbului, care alerga spre ei făcând pământul să-i tremure sub copite şi scoțând flăcări pe nări şi fum pe urechi. A ajuns la pridvor şi s-a aşezat în genunchi.
— Iată şi calul tău!
I-a mai dat un buzdugan pentru luptă şi o cravaşă de mătase. A ajuns prințul în faţa oştirii duşmane pe calul său negru. S-a uitat şi şi-a zărit sluga tremurând de frică sus, într-un mesteacăn.
Prințul şi-a altoit calul de vreo două ori cu cravaşa de mătase şi s-a avântat asupra oştirii duşmane. A tăiat multe capete şi pe mulţi luptători i-a călcat în copitele calului. Apoi a retezat toate cele şapte capete ale dihaniei.
Prințesa a văzut totul. Nu s-a putut stăpâni să nu se uite în oglinjoara fermecată, să vadă pe mâna cui va ajunge. A ieşit cu grabă înaintea învingătorului şi l-a întrebat:
— Cum să-ti mulțumesc?
— Sărută-mă, frumoasă fată!
Prințesa nu s-a ruşinat: l-a strâns la piept şi l-a sărutat atât de tare, încat a auzit toată oştirea.
Prinţul a dat bice calului şi s-a făcut nevăzut. S-a întors la palat şi s-a băgat într-un colţişor, ca şi cum nici n-ar fi fost la luptă. Iar sluga se lăuda la toţi:
— Eu am fost cel care i-a venit de hac hidoşeniei cu şapte capete!
Ţarul l-a întâmpinat cu mare cinste, i-a spus că îi va da fata de soție şi a pornit un mare banchet în cinstea lui.
Numai că prinţesa nu era proastă. I-a spus tatălui că îi vuieşte capul de durere. Logodnicul numit de ţar nu ştia ce să facă, pe unde să scoată cămaşa.
— Tătucă! îi zise el ţarului. Dă-mi o corabie să plec după leacuri pentru logodnica mea. Şi porunceşte să vină şi grăjdarul cu mine. M-am legat atât de tare de el!
Țarul s-a învoit, i-a dat o corabie şi pe grăjdar. Sluga a plecat cu corabia. După o bucată de vreme de mers pe mare, sluga a poruncit să fie făcut un sac mare în care prințul să fie băgat şi aruncat în valuri.
Prințesa, uitându-se în oglinjoara fermecată, a văzut necaz mare. S-a urcat într-o caretă şi s-a grăbit spre tărmul mării. Acolo aştepta deja Leşcii, stând jos şi împletind un năvod.
— Om bun! îi zise prințesa. Ajută-mă să trec de un mare necaz! Sluga cea rea l-a înecat pe prinț!
— Cu mare plăcere, frumoasă fată. Uite, şi năvodul e gata! Pune-ți mâna albă pe el!
Prințesa a aruncat năvodul în marea cea adâncă, l-a scos pe prinț din apă şi l-a luat cu sine, iar acasă i-a povestit totul de-a fir-a-păr țarului.
Pe dată s-a întins nuntă mare. Țarul avea din belşug şi mied, şi vin.
Sluga a cumpărat tot felul de leacuri şi s-a întors la palat. De cum a intrat, străjile au şi pus mâna pe el. A căzut în genunchi şi a început să-şi ceară iertare, dar era prea târziu. Cât ai clipi din ochi, l-au şi împuşcat, chiar în fața porții.
Nunta prințului a fost plină de veselie. Toate cârciumile şi birturile din întreaga împărăție au stat deschise şi oamenii de rând au băut fără plată o săptămână încheiată. Şi eu pe acolo m-am nimerit, vin şi mied am sorbit, pe mustăți se prelingea, dar în gură n-ajungea.
Informațiile au fost actualizate în Iulie 2025 pe Cuvintel.ro