Măgarul cu bureţi de mare şi cel cu sare în spinare

Mai ţanţoş ca-mpăraţii romani, un cărăuş
Mâna cu sârg
Doi măgăruşi,
La drum, spre târg.
Unul, fără bici sau pinteni,
Tropăia cu paşii sprinteni
Cu bureţi de mare-n sac,
Lângă celălalt, – posac
Şi greoi ca unul care
E ursit să care sare.
În tropot de copite şi-n cânt de zurgălăi,
Trecură munţi şi punţi şi căi şi văi
Şi-ajunseră în zarea cu lanuri verzi de grâu,
La vadul dinainte ştiut, al unui râu.
C-un băţ în mâna dreaptă-n loc de frâu,
Încălecând, ca un mocan, pe deşelate,
Pe măgăruşul cu bureţi în spate,
Îl mână dindărăt pe cel cu sare
Pe unde nu e apa tocmai mare.
Dar zadarnică e cazna,
Că Măgarul pleacă razna
Şi-nfundându-se-ntr-o groapă
Sarea se topeşte-n apă
Şi de greutate-l scapă.
Cel cu bureţi, fireşte, văzând isprava lui,
Îşi părăseşte vadul, pornind şi el haihui
Şi – bâldâbâc – alunecând în groapă,
Măgar, samar şi călăreţ s-adapă!
Bureţii, îmbibaţi şi grei,
Îl trag şi pe nepricopsitul
De măgăruş, la fund cu ei.
Şi cărăuşul îşi găsea sfârşitul
De nu sărea să-l scape nu-ştiu-cine.
Cu ochii-n patru, vezi doar ce-i de tine
Şi nu maimuţări pe orişicine!