Leul şi Măgarul la vânătoare

Monarhul dobitoacelor, năprasnic,
Voia să dea, de ziua lui, un praznic
Şi chibzui să facă o mare vânătoare,
De urşi, de cerbi, de lupi, de căprioare
Şi de mistreţi,
Că el nu-şi pierde vremea cu vrăbii sau sticleţi.
Şi, ca să scoată grabnic vânatul din unghere,
L-a pus pe Măgărilă într-un tufiş, să zbiere.
Iar când porni să ragă din răsputeri Măgarul,
Dezlănţuit deodată, ca viforul în toi,
Ai fi jurat că sună din surle tot Tartarul,
Ca-n ziua Judecăţii de apoi.
De răgete-ngrozindu-se de-a binele,
Pornind înnebunite spre zăvoi,
Cădeau în gheara Leului jivinele.
– Vezi ce făcui, îi zise, prin răgetele mele?
– Da, îi răspunse Leul, cumplit ai mai răgit,
Că eu
– Cât sunt de Leu –
M-aş fi-ngrozit,
De nu aveam – ca toate jivinele – habar
Că eşti, aşa cum eşti, doar un măgar…
De-ar fi-ndrăznit, se supăra Măgarul
De spuse şi de ton;
Dar, chibzuit, şi-a îndurat amarul,
Că nu-i, de felul lui, un fanfaron.

Actualizat în Iulie 2025 – Cuvintel