repovestită de Li Yu-Gi
Povești nemuritoare nr. 18 (1975) și 46 (1999), Editura Ion Creangă, București
Era odată un bătrân care avea doi fii. Omul nostru avea însă o fire tare ciudată. Voia să se deosebească de ceilalți în tot ce făcea. Tot ce făcea el, făcea pe dos, toate lucrurile din casă erau aranjate anapoda. Ce mai, toate din jur erau precum îi era firea.
Până și numele copiilor săi erau la fel de ciudate. Cel mare se numea Banditul, iar pe cel mic îl chema Cotonogeală.
Într-o zi, fiul mai mare trebui să plece undeva departe pentru o treabă deosebită. Bătrânul îl conduse până la poartă, îi dădu toate sfaturile de cuviință și-și luară rămas bun. Se uită tatăl după fiu până când acesta se pierdu în zare. Atunci își aminti că a uitat să-i spună un lucru important. Porni după el. Dar, după ce merse o bucată de drum, își dădu seama că nu-l mai poate ajunge, începu să-l strige cât îl ținea gura:
— Banditule! Banditule!
Trecătorii, văzând un om bătrân că strigă așa în urma unuia mai tânăr, alergară după. Cel tânăr, îl prinseră și-l legară fedeleș.
Bătrânul înțelese că a făcut o greșeală și alergă să explice oamenilor încurcătura. Dar cum el avea mersul așa încet, îl strigă pe fiul său mai mic în ajutor:
— Cotonogeală! Cotonogeală! Scapă Banditul!
Trecătorii începură să-l lovească din toate părțile, care cu ce apuca, pe feciorul mai mare. Și erau cât ре-aci să-l omoare în bătaie, dacă nu ajungea la timp Cotonogeală, să-l scape.