Bogătanul păcălit

Un bogătan viclean de la țară avea o fată frumoasă. O mulţime de flăcăi buni de însurătoare și-au trimis peţitorii la casa bogătanului, dar tatăl cel neînduplecat i-a respins pe toți și-a zis:
— Am să-mi mărit fata după cel care mă va păcăli de două ori.
Numai că nimeni n-a izbutit să-l păcălească de două ori pe vicleanul bogătan.
Nu departe de casa lui locuia un biet păstor. Şi, iacă, a venit păstorul la bogătan și i-a spus:
— Dacă te-oi păcăli de două ori, mi-o dai pe fie-ta de nevastă?
A râs bogătanul:
— Ţi-o dau, sigur că ţi-o dau. Numai că nimeni nu mă poate păcăli de două ori, așa că n-ai să mă păcăleşti nici tu.
— Şi dacă te-oi păcăli, totuşi?
Bogătanului i-a sărit ţandăra :
— Ia-o din loc, lăudărosule! Hai, că sunt gata să plec la pescuit. Iacă, m-aşteaptă luntrea.
Atunci i-a răspuns păstorul :
— Îngăduie-mi să merg cu tine. Am să-ţi dau ţie ce prind eu.
— Fie, aşează-te și vâsleşte!
S-a așezat păstorul la vâsle şi-a îndreptat luntrea către un loc cu stufăriș. Ştia el că lacul nu-i adânc acolo, că are pe fund pietroaie și că prin părţile acelea nu-s peşti de fel.
A aruncat păstorul undita, a tras, dar de scos n-a mai putut-o scoate. „S-a agăţat de o piatră” — şi-a dat el seama. Dar bogătanului i-a zis:
— Tii, straşnic! Am prins un peşte atât de mare, că nici nu-l pot scoate din apă!
— Hai că-ţi ajut — a grăit bogătanul cel hrăpăreţ. Dar nu uita de învoială: peştele-i al meu!
Au prins amândoi a trage, undița nici că s-a clintit.
Atunci a zis păstorul:
— Stai să dau o fugă până acasă, să beau o cană cu ceai. Ceaiul îmi dă putere.
A rămas bogătanul singur în luntre, cu amândouă mâinile pe bățul undiței, şi l-a aşteptat pe păstor.
Iar în vremea cât a lipsit, a cumpărat păstorul un ditai peşte afumat şi un ardei, a pitit cumpărăturile în sân şi s-a înapoiat la bogătan. Din nou s-au apucat amândoi să tragă, trag, trag, dar undița rămâne nemişcată.
— Nu ne-a mai rămas decât să mă arunc în apă — a zis păstorul. Și tot scot eu peştele, cu mâna.
S-a aruncat păstorul în apă, a înotat până-n stufăriş şi s-a ascuns. Acolo a stat cât a stat, apoi iar a înotat pe sub apă şi a ieşit chiar lângă luntre.
​ A-ntrebat bogătanul :
— Unde-ai pierit! Dă peştele!
— Nu te supăra c-am zăbovit atât — i-a răspuns păstorul. Am nimerit pe nepusă masă la un praznic al dragonului apelor. Tocmai îşi serbează cei o mie de ani.
— Şi cu ce te-a ospătat dragonul?
— Nici nu-mi pot aminti toate felurile cu care m-a cinstit. Iar, când am plecat, mi-a dăruit stăpânul apelor un săculeţ cu mărgăritare şi un peşte afumat.
Auzind una ca asta, bogătanul a prins să tremure de lăcomie.
— Dă-mi repede săculeţul cu mărgăritare!
I-a răspuns păstorul:
— Nu te supăra, cinstită faţă, dar am lăsat săculeţul cu mărgăritare pe fundul apei… Ia te uită ce mai peşte mi-a dat dragonul! Am fost nevoit să-l ţin cu amândouă mâinile, să nu-l scap…
— Of, nătărău vrednic de dispreţ! i-a strigat cu răutate bogătanul. Cum de-ai avut îndrăzneala să schimbi mărgăritarele pe un peşte?
— Nu te amărî — i-a răspuns păstorul. I-am făgăduit dragonului că vii tu după mărgăritare. Zvârle-te degrabă în unde, până n-apucă stăpânul apelor să-l dea altcuiva săculeţul cu mărgăritare!
Nepregetând o clipă, s-a zvârlit bogătanul în apă şi atât de zdravăn a dat cu capul de-o piatră, încât abia a putut să mai iasă. L-a tras atunci păstorul în luntre şi l-a întrebat;
— Parcă te-ai lovit? Ce nenorocire! Noroc că am eu nişte leacuri straşnice împotriva loviturilor!
Şi, apucând ardeiul roşu, păstorul i-a frecat bine-bine rana, de-a urlat bogătanul ca din gură de şarpe. La strigătele lui au prins oamenii a alerga către ei. Atunci păstorul a spus:
– A venit vremea să-ţi împlineşti făgăduiala.
– Ce făgăduială? a întrebat mânios bogătanul.
– Ia socoteşte de câte ori te-am păcălit azi! Acu’, dă-mi fata!
De răutate, s-a schimonosit fața bogătanului. Dar înapoi nu mai putea da, că-l auzise tot satul.
Aşa s-a însurat păstorul cel şiret cu fata bogătanului.