Lebăda şi puii corbului

Lebăda odată-aflase
(Însă cum se întâmplase,
Nu pot să vă dau cuvânt)
Cum că într-un colţ de lume,
Într-un loc cu mare nume,
Şi pe un frumos pământ,
Nişte păsări osândite,
Corbi de câţiva ani numite,
În primejdie trăiesc.
Lebedele au din fire
O ciudată presimţire,
Care este dar ceresc.
Aşa, să le izbăvească,
Cu o râvnă părintească,
Ea plecă până în zori.
Ajungând într-o livede,
În culcuş de vulpe vede
Pui de corb nezburători,
Care într-o vizuină
Petrecea ca în grădină,
De-a lor soartă mulţumiţi.
Pasărea cea albă-ndată
Către dânşii se arată,
Zice: „Puilor iubiţi!
Soarta voastră e de milă:
Spuneţi cum pe voi în silă
Aici vulpea v-a adus?”
Corbuleţii în mirare
Răspund iute, râzând tare:
„Noi de voie ne-am supus.
Vulpe ce e, nu ştim spune,
Decât că năravuri bune
Acea damă arăta:
Că avea coadă pe spate,
C-al ei păr în galben bate
Şi că ochi lucioşi purta.
Ea când ne-a luat de-acasă,
Ne-a spus că la a sa masă
Are feluri de mâncări,
Că e prinţ de dobitoace,
Că pe noi va a ne face
Să ajungem la mari stări.
Ne-a mai spus că ne e rudă,
Că din vârsta cea mai crudă
Neamul nostru l-a iubit.
Ea, ca şi al nostru tată,
Că ne tragem ne arată
Din vulturul cel slăvit.
Şi adesea ne vorbeşte
Că din suflet se sileşte
A ne da slava dintâi.”
Lebăda strigă cu jale:
Sunteţi pe a morţii cale,
O, voi ai corbului fii!
Dar al vostru sec părinte
Cum nu şi-a adus aminte
Ceea ce i s-a-ntâmplat,
Când îşi părăsi locaşul
Şi din gură lăsă caşul,
Iar de vulpe înşelat?”
Puii nebăgând-o-n seamă:
„Cale bună-i zic, madamă,
Noi nu ştim ce ne vorbeşti.
Şi prin astfel de cuvinte,
Să ne scoţi acum din minte
Cam degeaba te sileşti.”
„Eu mă duc, lebăda zise,
Însă vouă vă sunt scrise
Multe rele să răbdaţi;
Căci prostia-vă cea mare,
Ca ş-a penii-ntunecare,
Nu se poate s-o spălaţi.”

Corectitudine verificată: Iulie 2025 – Cuvintel