Lupul şi câinele

Un lup slăbise într-atât,
Că rămăsese piele şi-os,
Căci stâna câinii o păzeau
Cu străşnicie mare.
El a-ntâlnit în calea sa
Un dog puternic şi frumos
Ce rătăcea, din întâmplare,
Şi l-ar fi rupt în bucăţele,
Trecându-l, lacom, prin măsele.
În luptă, însă, cine ştie
De nu avea ca să-l sfâşie
Dulău-n şale împlinit.
De el se-apropie smerit,
Făcându-i chiar un compliment,
cum că-i prosper şi corpolent.
– Dacă doreşti să fii ca mine,
La fel de gras,
Lui câinele-i vorbi –
Poţi face doar un pas.
Pădurea părăsind-o,
Are să-ţi fie bine.
Ştii doar cât sunt de răi
Toţi fraţii tăi;
De foame şi năpastă
Ameninţaţi mereu,
O duceţi foarte greu.
Staţi toţi
Cu arma la picior!
De mă asculţi,
Te-aşteaptă un splendid viitor.
– Şi pentru asta, oare,
Ce-ar trebui să fac?
– O, mai nimic,
Atâta: să stai pe lângă poartă,
Să izgoneşti milogii,
Pe cei loviţi de soartă,
Să-ţi linguşeşti stăpânii
Şi să le fii pe plac.
Vei fi plătit în chip şi fel:
Oase de pui, de porumbel
Şi dezmierdări – un sac…
Privind la câine,
Lupul îi vede gâtul ros
Şi îl întreabă:
– Ce e?
– Nimic!
– Nimic?
– Un fleac!
– Şi totuşi ce e?
– Este un semn de lanţ mai gros…
– De lanţ? se miră lupul.
Să nu poţi merge unde vrei?
– Aşa, din când în când;
Şi ce-i?
– E mult din cale-afară.
Nu-mi trebuie nicicum
Mâncărurile tale
Şi n-aş primi în dar
Pe-un preţ de felu-acesta
Nici o comoară chiar.
Pe urmă lupul fuge,
Şi fuge şi acum…