Oglindele

Am citit altădată, nu mai ştiu în ce carte,
Că într-o ţară mare, de aici nu departe,
Plăcuta frumuseţe trecea de urâciune:
Câţi se-ntâmpla s-o aibă se socotea slutiţi;
Iar frumoşi de minune
Se socotea aceia ce era mai pociţi.
Oglinzi ca să se vază nu se afla în ţară,
Şi era poprit lucru să s-aducă d-afară.
Aşa fieştecine
Socotea despre sine
Ceea ce auzea,
Căci chiar undele gârlei ce curgea prin cetate
Era atât de negre ş-atât de-ntunecate,
Încât nu putea omul nici umbra a-şi vedea.
Dar după multe zile şi vreme-ndelungată,
O corabie mare, cu oglinzi încărcată,
Trecând pe lângă ţara de care vă vorbesc,
O apucă furtuna, o furtună cumplită,
Sau ca să zic mai bine, furtună norocită,
Pricină de prefaceri, de un folos obştesc;
Şi pentru-al obştei bine, o pagubă oricare
Nu mi se pare mare,
Mai vârtos când acesta nu s-atinge de mine.
Împinsă de talazuri, corabia slăbită
Se sfărâmă, dar marfă puţină s-a-necat;
Oglindele mai toate le scoase la uscat.
Locuitorii ţării,
Câţi se afla atuncea pe ţărmurile mării,
Cu toţii alergară,
Şi-n grab le adunară.
Se priviră în ele, şi cuprin?i de mirare
Văzură adevărul, mulţi însă cu-ntristare.
Dar aflând dregătorii minunea întâmplată,
Porunciră îndată
A se sparge cu pietre ş-a se desfiinţa
Oglindele acelea oriunde s-ar afla.
Multe se sfărâmară, dar ascunseră multe
Acei care porunca nu vrură s-o asculte.
Şi din vremea aceea toţi oamenii frumoşi
Arăt câte-o oglindă acelor urâcioşi.

Text nou, verificat în Iulie 2025 – Cuvintel