Rezumat – Bubico, de Ion Luca Caragiale.
Povestirea „Bubico” de Ion Luca Caragiale este o satiră amuzantă care descrie o întâmplare simplă, dar plină de haz, trăită de un narator aflat într-o călătorie cu trenul. În centrul atenției este un cățeluș răsfățat și o doamnă excentrică, care transformă o călătorie obișnuită într-o experiență enervantă și ridicolă pentru cei din jur.
Naratorul povestirii, un domn care călătorește cu trenul, își exprimă disconfortul încă de la început. El își găsește loc într-un compartiment de clasa a doua și vrea să aibă parte de liniște. Totul pare să fie în regulă, până când în același compartiment urcă o doamnă elegantă, dar cam băgăreață, împreună cu… un cățel mic, gras și foarte răsfățat pe nume Bubico.
Doamna, care pare să fie extrem de atașată de câinele ei, îl tratează ca pe un copil. Îi vorbește cu o voce dulce și lingușitoare, folosind diminutive exagerate și ridicole: „puiuțul mamei”, „copilașul mamei”, „suflețelul mamei”. Se poartă de parcă Bubico ar fi un bebeluș, nu un câine. Îl ține în brațe, îl pupă, îl întreabă dacă vrea apă, dacă îi e frig, dacă s-a speriat, și tot așa.
Naratorul, care era obișnuit cu calmul în tren, devine din ce în ce mai iritat de comportamentul femeii și de gălăgia pe care o face cățelul. Deși Bubico este urât, murdar și enervant, doamna îl laudă peste măsură și îl consideră o frumusețe rară. Ea îi povestește naratorului despre câinele ei cu un entuziasm exagerat, ca și cum ar vorbi despre o vedetă sau un geniu.
Pe lângă comportamentul ciudat, Bubico nu este nici pe departe un câine cuminte. De fiecare dată când se sperie sau simte ceva suspect, începe să latre, să scâncească sau să facă mofturi. La un moment dat, din cauza unui zgomot puternic, Bubico sare din brațele stăpânei și se bagă sub bancheta compartimentului. Femeia intră în panică, țipă, se ridică, se apleacă și încearcă să-l scoată cu forța, pufnind și plângând, de parcă s-ar fi pierdut un copil.
Toată scena devine penibilă și caraghioasă. Naratorul, deși vizibil enervat, rămâne politicos și încearcă să ignore situația. În sinea lui, însă, îl irită totul: comportamentul exagerat al doamnei, afecțiunea dusă la extrem pentru un animal și lipsa de respect față de ceilalți pasageri.
După mult chin și zarvă, Bubico este în cele din urmă prins și scos de sub banchetă. Doamna, aproape leșinată de emoție, îl ia iarăși în brațe și îl pupă, vorbindu-i ca unui bebeluș. Scena este atât de absurdă și exagerată încât devine comică în ochii cititorului.
Caragiale folosește această întâmplare pentru a ironiza prostul gust, snobismul și superficialitatea unora care își pierd bunul simț de dragul aparențelor. Femeia din povestire nu își dă seama cât de ridicolă devine și cât de mult deranjează. Exagerarea iubirii față de un animal este dusă în derizoriu, iar cititorul se amuză de contrastul dintre ceea ce ea crede și realitatea văzută prin ochii naratorului.
Povestirea este scrisă într-un stil simplu, plin de umor și ironie fină, așa cum ne-a obișnuit Caragiale. Situațiile sunt inspirate din viața reală, iar personajele sunt foarte bine conturate: doamna – o femeie excentrică, ușor naivă și exagerat de afectuoasă, și naratorul – un om obișnuit, deranjat de absurditatea scenei.
Prin Bubico, Caragiale nu doar că provoacă râsul, ci ne pune și pe gânduri în legătură cu comportamentul oamenilor care își pierd simțul măsurii și bunul-simț în numele modei, al mondenității sau al unei afecțiuni neînțelese.